Şi le-a dat ăstora amenzi între 1000 şi 3000 de lei. Şi chiar emoţionant mesajul purtătorului de cuvânt al Jandarmeriei care ne-a spus cât de greu e să-I prinzi pe aceşti bişniţari.

Aş vrea să întăresc acest mesaj tulburător al domnului purtător de cuvânt Georgian Enache cu o experienţă personală de pe frontul antibişniţari al autoriţăţilor române.

Am fost trimis să cumpăr de la piaţă un pătrunjel. În drum spre piaţă, în miezul zilei, trec printre toate grupurile de bişniţari din lume. La un moment dat, după ce ies dintr-un coridor de ţigani care-ţi susurau la ureche „telefoane”, „telefoane” văd o patrulă de „oameni ai legii” cum se spune la televizor, mergând agale pe acelaşi trotuar. În realitate făcea trotuarul, după cum se va vedea.

I-am abordat aşa, în trecere spre pătrunjelul meu, cu un deget arătător spre grupul masiv de „telefonişti”. În replică, „oamenii legii” m-au luat cu proasteala că ei nu înţeleg la ce mă refer deşi bişniţarii stăteau liniştiţi bine-mersi la câţiva metri de noi. Uit pentru moment de pătrunjel, mă ofer să-i însoţesc câţiva metri până se împiedică de bişniţarii de pe acel trotuar.

Când vede că nu mai e cale de întors, miliţianul şef din acest duet îi spune soldatului cu armă ce-l însoţea să o ia înainte să-i risipească pe telefonişti. Moment în care mi se pune pata, manevra era pe faţă.

Patrulangii nu erau acolo să-i aresteze pe bişniţari, ci să-i protejeze! Îl întreb pe miliţian direct cât îşi ia să-i proteje pe ăia, moment în care eu devin delicventul spre amuzamentul bişniţarilor. Sunt legitimat de protectorul bişniţarilor în faţa acestora. Continui un pic controversa, motiv pentru care patrulangiul şef dă prin staţie după întăriri.

Ei bine, imediat sosesc în trombă două maşini de poliţie care parchează ca-n filme lângă trotuar. Bişniţarii se distrează la culme. Din maşină iese Schwarzenegger de Obor care, din spatele ochelarilor de soare, îmi cere metalic să mă legitimez.

Trecusem deja la un alt nivel, omul avea un rang bengos. Îi arăt înfricoşat legitimaţia de PROTV, singurul act pe care-l aveam la mine, dar îl respinge plictisit spunându-mi că poate să-şi facă şi el aşa ceva. Îi spun că nu am buletinul la mine, că am ieşit doar să iau un pătrunjel, motiv pentru care mă pofteşte pe bancheta din spate a maşinii lui cu girofarul aprins. Urc terifiat în maşină iar următoarea întrebare care îmi este pusă este... n-o să ghiceşti niciodată... care este ocupaţia mamei mele!!!

Trec peste uimirea din prima clipă şi îi spun lui Schwarzy că dacă lasă mai încet manelele care spărgeau boxele maşinii de poliţie, îi pot răspunde... A fost replica prin care am atins ultima coardă sensibilă. Portierele maşinii au fost trântite furios, coloana de maşini de poliţie a pornit în trombă ducându-mă la secţie.

Secţia era pe trotuarul de vizavi.
Se deschid porţile de la secţia de poliţie. Tablagii se uită curioşi la delicventul adus pe bancheta din spate la secţie. Sunt dus în secţie încadrat de poliţişti, capete curiose ies prin uşi pentru a vedea motivul pentru care este tulburată liniştea patriarhală a secţiei. Sunt băgat într-o cameră goală, cu doar un scaun lângă un calorifer.

Deja miroase a Guantanamo. Nişte flăcăi în uniformă se pregătesc de „interogatoriu” când, surpriză... În încăpere intră un poliţist tânăr care spune că „domnul este invitat la şefu’”. Schwarzenegger de mă arestase deja presimţea că s-ar putea să-i alunec printre degete. Sunt escortat la şefu’, care zărise grupul intrat în secţie prin uşa deschisă de la birou...

„Bună ziua, domnu’ Mironică, ce mai faceţi?”, mă întâmpină şeriful. Schwarzy e disperat, spera la nişte clipe de teroare... „Domnu’ Mironică, mai spuneţi şi d-voastră de Dinamo la televizor”.

Şi începe o conversaţie în care-i strecor şi motivul pentru care am fost săltat. Şeriful spune că, „într-adevăr, e nevoie de cetăţeni ca d-voastră cu spirit civic, dar nu avem ce să le facem. Nu mai e ca pe vremea lu’ Ceauşescu când n-aveai voie să stai pe stradă”.

Asist siderat la un dialog pe care-l port cu şeful acestei instituţii suprarealiste, secţia de poliţie de la Piaţa Obor. Într-un final, şeful îmi mulţumeşte pentru „colaborare” şi îi cere unui arestangiu de-al meu să mă conducă la ieşirea din secţie.

Poliţaiul mă duce până pe trepte şi acolo priveşte rânjind finalul apoteotic: bişniţarii mă înjurau la foc automat de pe trotuarul de vizavi, îmi spuneau că ştiu unde stau, îşi anunţau vizitele, „fu%&()=”# mă-tii de bingălitor care ne dai tu în gât”. Poliţaiul m-a privit satisfăcut şi mi-a urat o zi bună.