Probabil vom vorbi din când în când despre „noul Lucescu” aşa cum ne amăgim câteodată rostind deja tocita expresie „noul Hagi” când zărim câte un puşti cu două-trei sclipiri. Dar probabil ne vom convinge repede că acel „nou Lucescu” pe care îl intuim nu poate avea anvergura marelui maestru care-şi definitivează opera la Doneţk.

Din Ucraina a venit însă o imagine care chiar are forţa de a umbri aura antrenorului, legendar cel puţin la scara fotbalului românesc. Lucescu a refuzat să strângă la finalul unui meci mâna întinsă de antrenorul lui Karpaty Lviv. Românul pierduse şi nu pentru prima oară în acest debut de sezon. Motivul pentru care Lucescu a făcut un asemenea gest lipsit total de cavalerism ar fi că gazdele acelui meci au câştigat trăgând de timp într-un mod grosolan.

Mari personalităţi, şi în fotbal, au câteodată astfel de derapaje de orgoliu. Unul dintre marii creatori de fotbal spectacol din istoria acestui sport, Arsene Wenger, refuza acum trei sezoane să-i strângă mâna adversarului la finalul unei partide.

Şi chiar în patria fair-playului, Anglia. Însă Wenger n-a avut în faţă atunci un personaj cu un ego controlabil precum antrenorul lui Karpaty, care n-a replicat în faţa grobianismului lui Lucescu. Wenger a avut în faţă un alt monument, Regele istoriei lui Liverpool, Kenny Dalglish, care n-a suportat afrontul şi l-a înjurat fără menajamente pe afectatul francez.

În sezonul trecut, Ionel Ganea, antrenor la U Cluj, păţea la fel în Ştefan cel Mare la finalul unui meci în care nu pierdea cu Dinamo. Cornel Ţălnar refuza să strângă mâna întinsă de antrenorul clujenilor iar Ganea concluziona după meci: „aşa se întâmplă când ai de-a face cu miliţieni”. N-aş pune totuşi acest „diagnostic” şi în cazul simbolului dinamovist Mircea Lucescu.

Opera monumentală a lui Lucescu este pigmentată şi cu episoade uşor caraghioase. Antrenor la echipe care făceau naveta între primele două ligi italiene, Lucescu declara ritos că Ancelotti, Capello şi alţi magi ai fotbalului italian antrenează după metodele sale.

Este de notorietate cum Lucescu îşi arogă paternitatea fotbalistică în cazul multor fotbalişti cu care n-a avut totuşi o colaborare profundă. Şi e de neuitat momentul în care, după un gol superb al lui Raţ în Liga Campionilor, Lucescu arăta cu mâna spre propriul piept, sugerând că el are principalul merit pentru că l-ar fi îndemnat pe fundaş să încerce un şut de la mare distanţă.

Iar acum Lucescu a produs o nouă flatulaţie de orgoliu: a refuzat să strângă mâna unui partener de competiţie. Lucescu rămâne un mare învingător, dar un jalnic învins, aşa cum a arătat-o şi la Timişoara când a orchestrat retrogradarea lui Poli ca o răzbunare după o înfrîngere suferită cu Dinamo. Sau când a spus că Steaua îl învingea în Ghencea pentru că-l spiona prin peretele vestiarului...