De arbitru. Că tot spunea fostul patron al Vasluiului fotbalistic că pentru el ipostaza cea mai importantă în fotbal va rămâne cea de arbitru şi nu de investitor.

Corneliu Porumboiu a participat cu această creaţie, că altfel nu-i pot spune, la Berlinală. A fost ca atunci când l-am văzut pe Pippo Inzaghi marcând cu fundul golul victoriei în finala Ligii Campionilor din 2007 şi am exclamat la microfon că e un gest care încurajează orice copil să se apuce de fotbal pentru că până la urmă nu-ţi trebuie vreun mare talent să ajungi fotbalist de succes.

După ce vezi „filmul” lui Corneliu făcut cu tatăl lui pe baza unui Dinamo-Steaua arbitrat în 1988 de Adrian Porumboiu, îţi dai seama că, având un reportofon şi-un meci vechi de pe un VHS obosit, poţi ajunge pe covorul roşu de la Berlin dând şi-un „gol cu fundu’” pe ecrane. Mă rog, de-o fi un covor roşu şi pe acolo.

Corneliu Porumboiu

Filmul, deşi nu mi se pare prea potrivită această „clasificare”, este de fapt prezentarea înregistrării integrale a unui meci de campionat din ’88 dintre Dinamo şi Steaua, fără comentariul sau sunetul original de ambianţă, şi care are pe fundal doar o discuţie între Porumboiu tatăl şi fiu. Este cel mai anost meci din istorie, din cauza ninsorii abundente s-a jucat îngrozitor de urât. Discuţia e lipsită de chef, fără vreo dezvăluire, fără vreo metaforă, fără vreun sens. Sunt intervale imense de tăcere, la un moment dat un plescăit şi-un uşor sunet ca de sforăit te duce cu gândul la faptul că Porumbeii au şi adormit în timpul vizionării anticei înregistrări. Sau poate uşorul sunet de sforăit venea din sală şi nu de pe ecran.

Am fost invitat la o vizionare a acestui „film” în prezenţa regizorului, dacă o fi fost ceva de regizat în această producţie, la Institutul Francez. În sală erau doar nişte domni în vârstă, câţiva tineri incerţi şi ceva mai multe dudui genul „Janis Joplin la Vama Veche”. Spectacolul adevărat, de după curgerea leneşă a celor 95 de minute de cvasinimic, a fost prezentarea felicitărilor în faţa lui Corneliu. Spectacolul conformismului pretenţios, al snobismului politicos. Mărturisesc că n-am putut să murmur că regele e gol.

Am conversat şi eu politicos. Priveam fascinat cum Gianina Corondan, fosta mea colegă de la PROTV, îi prezenta omagiile lui Porumboiu şi, fără undă de ezitare, îl aducea în frază pe Geolgău, nume mare în epocă, dar care nu avusese de-a face cu Dinamo sau Steaua, echipele ce tocmai se produseseră în faţa ei timp de-o oră jumate’. Cea mai bună replică a lui Corneliu Porumboiu a venit nu pe ecran, în timpul conversaţiei cu tatăl său, ci la încasarea omagiilor. Atunci când o admiratoare l-a întrebat de ce a ales totuşi un meci de 0-0 pentru că „pe vremea ei, când mai vedea ceva fotbal, se marcau şi goluri”, Porumboiu s-a întors cu spatele, a aruncat chiştocul de ţigară şi a murmurat cu ceafa spre domnişoara cu interogaţia: „dar s-a dat o bară”...

Mi-au plăcut filmele lui Corneliu Porumboiu. Foarte mult „A fost sau n-a fost?”, „destul de mult” şi „Poliţist, adjectiv”. Nu am nicio problemă cu „anostul”, cu „lipsa de eveniment”, cu minimalismul din aceste filme. Dar, chiar dacă ador fotbaliştii formidabili care se înfruntă în acel Dinamo-Steaua, chiar dacă îl apreciez pe regizorul Corneliu Porumboiu şi respect unele lucruri pe care Adrian Porumboiu le-a făcut în fotbal, nu pot să nu murmur că respectiva producţie e un pur şi simplu nimic. Sigur, un nimic ştanţat cu Berlinala pe el. Ideal pentru un pic de snobăreală.