Injecţia letală

Această metodă de execuţie a devenit populară la sfârşitul secolului trecut, în prezent fiind cea mai utilizată practică în Statele Unite ale Americii, relatează Huffington Post. Introdusă în 1977 şi aplicată pentru prima oară în 1982, în cazul lui Charles Brooks Jr., injecţia letală este considerată a fi mai puţin dureroasă şi mai umană decât celelalte practici.

În Statele Unite, deţinuţii executaţi astfel sunt, mai întâi, imobilizaţi pe o targă. Apoi două perfuzii, una folosită pentru a aplica pedeapsa şi una de rezervă, sunt introduse în venele condamnatului, dezinfectate, în prealabil, cu alcool. Instrumentele medicale utilizate sunt sterilizate, fapt care a ridicat numeroase semne de întrebare, dat fiind scopul procedurii.

Autorităţile dau trei explicaţii pentru această practică: în primul rând, acele sunt, oricum, sterilizate din fabrică, în al doilea rând, ar fi periculos pentru personalul închisorii să lucreze cu echipamente care nu sunt dezinfectate şi în al treilea rând, execuţia poate fi amânată după introducerea perfuziilor, iar o eventuală îmbolnăvire a deţinutului ar duce la procese împotriva statului.

Americanii folosesc o combinaţie de trei substanţe pentru a duce procedura la bun sfârşit: mai întâi un sedativ, de regulă un barbituric, apoi pancuroniu bromură, un medicament care paralizează muşchii şi, în final, o substanţă care opreşte inima, de obicei clorură de potasiu.

Electrocutarea

Aplicată, de obicei, prin intermediul scaunului electric, această metodă de execuţie a fost introdusă iniţial în New York, ca o alternativă la spânzurare. Aparatul a fost inventat de angajaţi ai lui Thomas Edison, în 1889 şi prima persoană omorâtă astfel a fost William Kemmler, un an mai târziu.

Condamnaţii executaţi astfel sunt legaţi de un scaun conectat la o sursă de curent electric. Apoi, o serie de electrozi sunt fixaţi la cap şi la picioare pentru a realiza un circuit închis. De regulă, între corp şi electrozi sunt puşi bureţi cu soluţie salină, pentru a mări conductivitatea.

Voltajul şi numărul de şocuri aplicate diferă de la stat la stat, dar, de cele mai multe ori, călăul foloseşte mai multe şocuri pentru a se asigura că deţinutul şi-a pierdut viaţa. În general, se evită aplicarea unui singur şoc, mai lung, pentru că electricitatea arde pielea deţinuţilor. Nu se ştie dacă persoanele executate astfel îşi pierd cunoştinţa după primul şoc sau sunt paralizate de curentul electric şi nu pot reacţiona. Uneori, mişcările muşchilor sunt atât de violente încât condamnaţii îşi rup oasele.

Camera de gazare

Această metodă de execuţie a fost inventată tot în Statele Unite, ca o procedură mai umană de a ucide deţinuţii decât spânzurarea sau plutonul de execuţie. Iniţial, s-a propus umplerea celulei condamnatului în cauză cu gaz, în timp ce acesta doarme, dar celulele închisorilor nu sunt închise ermetic şi procedura ar fi fost sortită eşecului. Prima persoană executată în acest fel a fost Gee Jon, în 1924.

Deşi au existat cazuri în care s-a folosit dioxid de carbon sau monoxid de carbon pentru a duce procedura la bun sfârşit, de regulă se utilizează cianura de hidrogen. Deţinuţii ucişi astfel sunt imobilizaţi într-o cameră construită special, pe un scaun sub care călăul plasează câteva granule de cianură de potasiu.

Camera este apoi sigilată şi granulele sunt amestecate cu acid sulfuric, introdus printr-o serie de tuburi. Reacţia chimică eliberează cianură de hidrogen, care este letală. Deţinuţii sunt conştienţi în timpul procedurii, iar moartea se produce prin asfixiere, aşa că metoda este neplăcută şi pentru condamnaţi şi pentru cei care privesc. Camera este apoi neutralizată cu amoniac anhidru înainte să fie deschisă, iar gardienii poartă măşti de gaze pentru siguranţă.

Plutonul de execuţie

Folosită de regulă în armată sau în timp de război, această metodă de execuţie este utilizată încă de la inventarea armelor de foc. În SUA doar statul Oklahoma oferă deţinuţilor posibilitatea să aleagă o astfel de procedură, iar în Utah, unde aceasta a fost interzisă, vor fi încă executaţi în acest fel condamnaţii care au optat pentru plutonul de execuţie înainte de interzicerea metodei.

Deţinuţii sunt aşezaţi fie pe scaun, fie în picioare şi sunt împuşcaţi de un pluton de angajaţi ai statului, soldaţi ori poliţişti. În Statele Unite, condamnaţii sunt imobilizaţi pe scaun şi li se fixează o bucată de material în dreptul inimii, care serveşte drept ţintă. O parte dintre călăi primesc muniţie de război, dar cel puţin unul dintre ei primeşte gloanţe oarbe, astfel încât sentimentul de vină să fie atenuatucigaşul neputând fi identificat. Deşi nu este obligatoriu, se obişnuieşte ca execuţiile de acest fel să fie îndeplinite în zori sau la răsărit.

Spânzurătoarea

Metoda principală de execuţie până la sfârşitul secolului al XIX-lea, spânzurarea deţinuţilor este din ce în ce mai puţin utilizată în prezent. În Statele Unite se mai practică doar în Washington, Delaware şi New Hampshire, deşi toate aceste state au ca metodă principală de execuţie injecţia letală.

Prizonierii ucişi astfel sunt aşezaţi deasupra unei trape şi li se fixează un ştreang în jurul gâtului. Trapa este apoi deschisă şi condamnatul cade de la o înălţime de aproximativ doi metri. Moartea survine aproape instantaneu, prin ruperea gâtului, dar au existat numeroase cazuri în care deţinuţii au fost decapitaţi de funie sau nu au murit pe loc, rămânând în viaţă până la sufocare.

Lapidarea

Lapidarea sau uciderea cu pietre este permisă încă în ţări ca Irak, Arabia Saudită, Yemen, Somalia, Sudan, Nigeria, Mauritania, Indonezia şi Pakistan. La fel ca şi decapitarea, această formă de execuţie a fost folosită timp de mii de ani, fiind menţionată şi în Biblie şi în scrierile din Grecia Antică.

Pe lângă cele nouă state menţionate, lapidarea se practică, neoficial, în multe alte ţări musulmane, Afganistanul şi Iranul fiind cele mai notabile exemple. De regulă, un grup aruncă cu pietre spre persoana condamnată până când aceasta îşi pierde viaţa. La fel ca şi în cazul gloanţelor oarbe folosite de plutoanele de execuţie, această metodă nu permite identificarea ucigaşului, atenuând sentimentul de vină al participanţilor. Lapidarea este foarte criticată, în special în Occident, din cauză că durează foarte mult în comparaţie cu celelalte metode şi implică torturarea condamnatului.

Decapitarea

Această formă de execuţie a fost utilizată timp de mii de ani, dar, în prezent, nu mai este legală decât în patru state, Yemen, Iran, Qatar şi Arabia Saudită. Totuşi, doar Arabia Saudită continuă să o aplice, în celelalte trei ţări metoda fiind permisă de lege, dar nefolosită de autorităţi.

De obicei, execuţiile prin decapitare au loc în faţa moscheilor, în public, vinerea, după rugăciune. Infracţiuni ca violul, crima, apostazia (renunţarea publică la religie sau renegarea acesteia), jaful armat sau traficul şi consumul repetat de droguri sunt pedepsite în acest mod. În 2007, autorităţile au decapitat patru bărbaţi din Sri Lanka, condamnaţi pentru jaf armat, şi le-au expus cadavrele în public pentru a da un exemplu.