Locul din care îmi vine una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am văzut vreodată, un tanc ce se opreşte în faţa unui tânăr cu mâinile goale în timpul manifestaţiilor studenţeşti de acum mai bine de 20 de ani.

Hmm, un tanc este un vehicul greu de găsit pe străzile unei metropole, dar la Beijing o astfel de curiozitate se rezolvă. În drum spre Tian An Men, văd un tanc parcat în faţa curţii celui mai luxos hotel din capitala Chinei.

Băieţii nu se joacă atunci când e vorba de descurajarea unui atac terorist. În plus, nu ştiu, parcă tancul se şi asortează cu locurile, nu arată chiar absurd. Imaginează-ţi cum ar fi să vezi un tanc parcat la Paris în Place Vendome, în faţă la Ritz…

Cu un taximetrist chinez ai şanse mai mici să te înţelegi decât cu un taximetrist marţian. Şi asta deşi guvernul de la Beijing anunţa cu pompă un program prin care taximetriştii din capitală erau duşi la cursuri de bază de limba engleză.

Mă gândesc că, totuşi, dacă spun Tian An Men n-ar trebui să fie o problemă. Sună chinezeşte, plus că e greu de imaginat un taximetrist la Bucureşti care să nu ştie unde-i Piaţa Universitaăţii sau unul la New York care să nu ştie să te ducă în Times Square.

E, taximetristul meu chinez se uită nedumerit la mine când îi spun Tian An Men. Repet, pronunţ mai rar, mai răspicat, încep să schiţez şi piaţa, mai aveam puţin şi redam şi tancul cu mâinile… Nimic. Trebuie să cobor, să aduc un chinez de la recepţia hotelului pentru a lămuri lucrurile.

Când aude de destinaţie, taximetristul se întoarce spre mine şi zice pe limba lui ceva de genul: „A, Tian An Men, zi aşa, frate, se rezolvă”. Iar el pronunţa Tian An Men aproape la fel ca mine, doar că un pic mai repezit, cu sunetele pronunţate mai tăiat, mai abrupt. Pentru el, Tian An Men-ul meu era o enigmă…

Ajuns la Tian An Men, dau peste mii de oameni. Primul impuls a fost să-l întreb pe taximetrist care-i treaba, dar am renunţat repede… Imaginea era foarte ciudată, uriaşa piaţă era complet goală iar miile de chinezi se înghesuiau pe trotuarele din jur.

M-am gândit că m-am nimerit la un concert cu vreo Madonnă locală, atmosfera fiind foarte vie. Mă gândeam ce noroc pot să am, să nimeresc la un asemenea eveniment. La un moment dat, s-au deschis porţile Oraşului Interzis care dau în Tian An Men şi a apărut motivul îmbulzelii: patru soldaţi cu un mers din acela numai în unghiuri drepte au pătruns în piaţă.

Răsuflarea miilor de chinezi era tăiată. Au ajuns la un catarg în mijlocul pieţei şi au început să coboare drapelul Chinei. L-au luat, l-au împăturit, s-au întors în Oraşul Interzis şi, în urma lor, s-au închis porţile. Asta a fost tot. Miile de chinezi erau în delir. Apoi s-a spart adunarea.

Ei bine, „delirul” de-abia apoi a venit pentru mine. O „faţă palidă” peste care am dat în piaţă mi-a spus că această adunare are în loc în fiecare zi la apusul soarelui din 1949 încoace, atunci când liderul comunist Mao Zedong a organizat acest ceremonial prin care se anunţa apariţia Republicii Populare Chineze. Că e vară, că e iarnă, că e arşiţă sau că e ger, că e 1 ianuarie sau 13 aprilie, chinezii se strâng în piaţă să vadă ceremonialul drapelului.

Asta n-a fost nimic… Spre dimineaţă mă întorceam din vizitarea unui alt loc „important” din Beijing, Banana Club. Nu mai spun ce greu mi-a fost cu taximetristul şi când m-am dus acolo, deşi „banana” e un cuvânt cu răspândire planetară. Când, prin intermediar, iarăşi. i-am spus taximetristului, sigur, altul decât cel de la Tian An Men, că vreau să ajung la Banana Club, el a avut aceeaşi revelaţie ca primul taximetrist: „aaa, Banana…”. Pronunţa la fel, doar că un pic mai repezit.

O insignifiantă diferenţă de pronunţare făcea pentru ei cuvântul de neînţeles. Ei bine, mă întorceam în zori de la Banana Club… Trec pe lângă Tian An Men şi ce văd? O mulţime de siluete aşteptau în penumbră ca porţile Oraşului Interzis să se deschidă şi de acolo să iasă soldaţii cu steagul…

Ei bine, din nou, că e vară, că e iarnă, că e 1 ianuarie, că e 19 mai, că e cald sau că e ger, în noapte vezi mogâldeţele aşteptând să se ridice steagul precum bunicii noştri aşteptau în nopţile glorioasei Republici Socialiste România să înceapă în zori să se dea iaurtul.

În fiecare zi, la răsăritul soarelui chinezii sunt cu grămada în Tian An Men pentru ridicarea steagului. În fiecare zi, la apus, sunt tot acolo, pentru coborârea lui. Din 1949 se tot întâmplă asta. Adică, un ceremonial care a avut loc de peste 46.000 de ori şi la care mereu asistă chinezi veniţi din toată ţara.

Că sunt chinezi din Beijing sau din Shanghai, de la graniţa cu Mongolia sau din sud, din Himalaya sau de la Pacific, în copilărie învăţătorii le spun un lucru: niciun chinez nu este un om împlinit dacă nu asistă la aceasta ceremonie. Drumul la ceremonia de înălţare sau de coborâre a steagului este pentru un chinez precum drumul la Mecca pentru un musulman.

La Beijing, în noaptea de 31 decembrie nu se serbează Anul Nou. Dar, probabil ca şi în celelalte colţuri ale lumii, a fost şi acolo o numărătoare inversă. Ba chiar două. Atunci când porţile Oraşului Interzis s-au deschis ca întotdeauna, la ora anunţată cu precizie în funcţie de apus şi răsărit, pentru ridicarea şi coborârea steagului…